Auto Moto Club: Salonul auto de la A, la Z: Ferrari

Ferrari este un producător de maşini sport cu sediul în Maranello (Italia), care s-a fost lansat în anul 1929 de către Enzo Ferrari (n. 18 februarie 1898 – d. 14 august 1988), fost un pilot de curse auto.

Scuderia Ferrari este singura echipă de Formula 1 care a participat până acum la toate ediţiile Campionatului Mondial de Formula 1. Scuderia Ferrari este subordonată direct companiei Ferrari, care, la rândul ei, face parte din grupul de companii Fiat.

Il Cavallino Rampante

"Căluţul cabrat" este cel mai cunoscut simbol, pentru toată gama de vehicule construite de Ferrari. La origine a fost simbolul familiei Baracca, o familie nobiliară din Italia. Francesco Baracca, fiul conţilor Baracca, a luptat în primul război mondial alături de Alfredo Ferrari, fratele mai mare a lui Enzo, ambii fiind piloţi de vânătoare, căluţul fiind simbolul escadrilei. După război, conţii Baracca i-au permis lui Enzo Ferrari să folosească simbolul în memoria fiului lor dispărut în luptă. Acestuia i-au fost adăugate fundalul galben, culoarea oraşului Modena, steagul Italiei în partea de sus, precum şi literele S şi F, iniţialele Scuderiei Ferrari.

1929 – 1949

În primii patru ani de activitate, Scuderia Ferrari a avut parte de suportul direct al companiei Alfa Romeo, însă retragerea companiei milaneze în 1933 l-a aruncat pe Enzo Ferrari într-o profundă criză, de unde a fost ajutat să iasă de către producătorul de pneuri Pirelli.

În 1938 Alfa Romeo cumpără echipa lui Enzo Ferrari şi îi schimbă numele în Alfa Course. Deşi era în continuare manager, Enzo Ferrari depindea acum de directorul tehnic al echipei, numit de către Alfa Romeo. Această situaţie nu i-a convenit lui Enzo Ferrari şi a decis să plece de la Alfa Course.

Când a părăsit Alfa Romeo, Enzo Ferrari nu avea dreptul de a construi automobile, însă încalcă contractul semnat şi proiectează împreună cu inginerii săi modelul Ferrari Tipo 815, primul prototip Ferrari construit vreodată. Cu Ferrari Tipo 815 are loc relansarea Scuderiei în cursele auto, luându-se startul la Mille Miglia, în 1940.

Venirea războiului a pus punct activităţilor pentru o perioadă. Tot atunci fabrica sa de la Modena fusese bombardată de aliaţi, fiind mutată la Maranello, unde este şi astăzi. Odată cu pacea, Scuderia Ferrari şi-a reluat activitatea şi în 1947 construieşte Ferrari 125, primul automobil fabricat vreodată de Ferrari.

1950 – 1959

Rămaşi fară rivali, cei de la Ferrari au dominat sezoanele 1952 şi 1953, reuşind primele două titluri mondiale în întrecerea piloţilor, ambele fiind semnate de Alberto Ascari. Pe atunci campionatul constructorilor nu se organiza. În aceiaşi perioadă, Alberto Ascari şi Ferrari au reuşit două recorduri, care mai dăinuie şi astăzi. Mai întâi Ferrari a câştigat 14 curse consecutive la care a participat, nouă dintre ele fiind ale lui Ascari.

În 1954 echipa a înregistrat un recul, neputând face faţă lui Juan Manuel Fangio, care, în acel an, a condus pentru Maserati şi Mercedes Benz.

Falimentul echipei Lancia, la finele anului 1955, i-a făcut pe cei de la Ferrari să cumpere şasiurile acesteia şi să le folosească în 1956.

Un al patrulea titlu mondial la piloţi a fost adus de către Mike Hawthorn în 1958, la volanul unui Ferrari 246 Dino, denumit aşa în memoria lui Dino Ferrari, fiul lui Enzo Ferrari, decedat în 1956 de leucemie la doar 21 de ani

În anii ’50 Scuderia Ferrari nu a participat doar în Formula 1. Piloţii şi inginerii de la Maranello erau an de an prezenţi la toate întrecerile auto de seamnă din acei ani, încluzând aici Cursa de 24 ore de la Le Mans şi Mille Miglia. Acest fapt s-a petrecut pentru că Enzo Ferrari avea un principiu: toate automobilele pe care le construia trebuiau să participe la curse.

Scuderia Ferrari a dominat Campionatul Mondial de Automobile Sport, înfiinţat în 1953, acolo unde a câştigat cinci dintre titlurile puse în joc în perioada 1953 – 1958 inclusiv.

1960 – 1969

După un nou sezon, 1960, în care nu a reuşit să câştige nici un titlu mondial, Ferrari, s-a prezentat la startul sezonului 1961 cu o maşină nouă, Ferrari 156, revoluţionară din mai multe puncte de vedere şi care avea partea frontală distinctivă, de unde şi porecla maşinii: Nas de rechin. Cu această maşină, Ferrari a spulberat opoziţia în acel sezon

În 1961 s-a produs o premieră în Formula 1, Giancarlo Baghetti câştigând Marele Premiu al Franţei, deşi a fost un debutant în Formula 1. Această performanţă nu a fost egalată până în prezent.

Ultima parte a anilor ’60 a fost mai puţin prolifică pentru Scuderia Ferrari, în ciuda numeroaselor maşini şi configuraţii de motoare folosite. Situaţia avea să se schimbe în 1968, când Enzo Ferrari a vândut 50% din acţiunile Ferrari concernului Fiat.

Aventura Scuderiei Ferrari la Le Mans a continuat şi în anii ’60, când a câştigat şase curse consecutive între 1960 şi 1965, înainte ca Le Mans să devină o afacere Ford pentru câteva sezoane. Victoriilor de la Le Mans li s-au adăugat şi titlurile din Campionatul Mondial de Automobile Sport din 1960, 1961, 1962, 1963, 1964, 1965 şi 1967.

În anii ’60 au fost câştigate şi trei curse la Targa Florio, în 1961, 1962 şi 1965.

1970 – 1979

Iniţial, cei de la Fiat l-au lăsat pe Enzo Ferrari să îşi conducă în continuare echipa de Formula 1 după cum credea acesta de cuvinţă, însă, mai târziu, în 1973, noii acţionari de la Torino aveau să-l promoveze pe Luca di Montezemolo în postul de asistent personal a lui Enzo Ferrari, iar noul asistent şi-a intrat în pâine prin cooptarea în echipă a lui Niki Lauda, văzut la vremea aceea drept unul dintre cele mai promiţătoare talente din Formula 1.

O altă mişcare inteligentă a lui Luca di Montezemolo a fost faptul că a reuşit să îl convingă pe Enzo Ferrari să îl promoveze din nou în funcţia de director tehnic pe Mauro Forghieri, cel care construise maşina care adusese ultimele titluri mondiale câştigate de Ferrari la acea dată. Din nou di Montezemolo a avut dreptate, pentru că soluţia abordată de Forghieri, una prin care a amplasat transversal cutia de viteze a maşinii, a adus echipei şapte titluri mondiale în perioada 1975 – 1979, un al optulea fiind ratat doar de atitudinea lui Niki Lauda.

În 1978 Ferrari a pierdut bătălia cu Lotus, echipa lui Colin Chapman având avantajul folosirii efectului de sol, dar italienii au revenit la putere în 1979, când Jody Scheckter a câştigat un nou titlu mondial pentru Ferrari, echipă care s-a impus şi în campionatul constructorilor.

1980 – 1989

În 1982 Ferrari a câştigat un nou titlu mondial la constructori. Titlul similar pentru piloţi a fost ratat prin faptul că un accident l-a ţinut departe de pistă în ultimele patru curse ale sezonului pe Didier Pironi.

De fapt, 1982 a fost un an tragic pentru Ferrari. A fost anul în care Gilles Villeneuve a suferit un accident fatal în timpul calificărilor pentru Marele Premiu al Belgiei. Relaţia dintre Gilles Villeneuve şi Enzo Ferrari era una deosebită, pentru că cel din urmă îl considera pe canadian...fiul său. Decesul lui Villeneuve l-a făcut pe Enzo Ferrari, în vârstă de 84 ani, să se retragă în sinea lui, preferând să stea din ce în ce mai mult ferit de ochii opiniei publice.

Titlul mondial din 1982 a fost dublat de cel din 1983, tot la constructori, însă la Maranello începea un nou declin.

Pe data de 14 august 1988, Enzo Ferrari deceda la vârsta de 90 ani, lăsând în urmă cea mai respectată echipă de Formula 1 din toate timpurile.

Urmare a decesului său, Fiat îşi urca cota de acţiuni de la 50% la 90%, restul de 10% fiind moştenite de Piero Lardi Ferrari, fiul nelegitim a lui Enzo Ferrari.

1990 – 1999

Tripla Alain Prost – Nigel Mansell – John Barnard a readus Scuderia Ferrari în top în 1990, când s-a bătut din nou pentru titlurile mondiale puse în joc în acel an.

Evoluţia din 1990 a fost însă doar meteorică, iar după ea a început cea mai neagră perioadă din istoria echipei în Formula 1, în perioada septembrie 1990 – iulie 1994, nefiind câştigată nicio cursă.

Nefiind convinşi de capacităţile manageriale ale lui Piero Lardi Ferrari, directorii de la Fiat i-au instalat la conducerea echipei pe Marco Piccinini şi Claudio Lombardi, schimbare care a agravat şi mai mult situaţia. Mai întâi, la finele lui 1990, a plecat Nigel Mansell, iar după numai un an, cu o cursă înainte de finalul sezonului, Alain Prost a fost concediat de Lombardi, pentru că francezul şi-a permis să compare maşina cu un tractor.

Cum problemele erau din ce în ce mai mari, Fiat decide numirea lui Luca di Montezemolo pe postul de preşedinte al Ferrari, marchizul urmând să se ocupe direct şi de echipa pentru Formula 1. Mai întâi, di Montezemolo a căutat un nou director sportiv care să îndeplinească rolul pe care l-a avut el la Scuderia Ferrari în anii ’70 şi, după o discuţie cu Bernie Ecclestone, s-a oprit asupra lui Jean Todt, un fost navigator de raliuri. Numirea lui Jean Todt ca director sportiv la Scuderia Ferrari a însemnat plecarea lui Claudio Lombardi, locul acestuia fiind luat de Paolo Martinelli.

Cu Todt la conducere, Scuderia Ferrari a revenit rapid în lupta pentru podium, iar Gerhard Berger a câştigat Marele Premiu al Germaniei din 1994, urmat fiind de Jean Alesi, care a câştigat Marele Premiu al Canadei un an mai târziu. În toamna lui 1995 a fost cooptat Michael Schumacher, campionul mondial din Formula 1 în 1994 şi 1995, germanul urmând a fi secondat de către Eddie Irvine.

După un an de tranziţie, în 1996, Scuderia Ferrari a revenit în lupta pentru titlurile mondiale în 1997, însă le-a pierdut pe ambele în ultima etapă.

2000 – 2006

În perioadă 2000 – 2004 au fost câştigate zece titluri mondiale, din tot atâtea posibile, doborându-se record după record. Practic, McLaren a fost singura echipă care a mai pus ceva probleme în 2000 şi 2003.

Michael Schumacher a avut parte de un debut senzaţional în 2000, câştigând primele trei curse ale sezonului, instalându-se în fruntea clasamentului. Sezonul s-a terminat pentru Michael Schumacher exact aşa cum începuse, adică cu victorii la rând, de această dată fiind vorba de patru, iar după cursa din Japonia, Michael Schumacher devenea campion mondial al piloţilor, primul titlu reuşit de Scuderia Ferrari în acest campionat după o pauză de 21 de ani.

Un nou titlu mondial a urmat în 2001, de această dată McLaren fiind doar un adversar distant al celor de la Ferrari, iar în 2002 a urmat o veritabilă demonstraţie de forţă a echipei care a câştigat 15 din cele 17 etape ale sezonului, Michael Schumacher reuşind 11 victorii (record de victorii într-un singur sezon), iar Rubens Barrichello alte patru. Monopostul Ferrari F2002, folosit de Scuderia Ferrari în acel an, este considerat de mulţi drept cea mai bună maşină de Formula 1 din toate timpurile.

Sezonul 2003 a debutat mai slab pentru Ferrari, fără nicio victorie în primele trei curse, dar odată introdusă noua maşină, Ferrari F2003 GA, nimeni nu a mai mai putut sta în calea lor.

2004 a fost, în mare, o reeditare a sezonului 2002: Ferrari a câştigat din nou 15 curse (13 prin Michael Schumacher şi două prin Rubens Barrichello).

1952. Ferrari F-340